Pe lângă plopii fără soţ
Eminescu
Pe langa plopii fără soţ
Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii toţi-
Tu nu mai cunoscut.
La geamul tau ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toata-nţelegea-
Tu nu mai inţeles.
De câte ori am aşteptat
O şoaptă de răspuns!
O zi din viata să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;
O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O ora, si să mor.
Dându-mi din ochiul tau senin
O rază dinadins,
In calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;
Ai fi trăit în veci de veci
Şi rânduri de vieţi,
Cu ale tale brate reci
Inmărmureai măret,
Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce strabat
Din timpurile vechi.
Căci te iubeam cu ochi păgâni
Şi plini de suferinti,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinţii din părinţi.
Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeţa capul tău
Se-ntoarce în zadar,
Căci azi le semeni tuturor
La umbra şi la port,
Şi te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.
Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt,
Şi noaptea candela s-aprinzi
Iubirii pe pământ.
