Mihai Eminescu

Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,

Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,

Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, si în odaie

Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,

Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate

De dureri pe care însă le simtim ca-n vis pe toate.

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci

Si gândirilor dând viată, suferintele întuneci;

Mii pustiuri scânteiaza sub lumina ta fecioară,

Si câti codri-ascund în umbră strălucire de isvoară!

Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,

Când plutesti pe miscătoarea mărilor singurătate!

Câte tărmuri înflorite, ce palate, ce cetăti,

Străbătute de-al tău farmec, tie singură-ti arăti!

Si în câte mii de case lin pătruns-ai prin feresti,

Câte frunti pline de gânduri, gânditoare le privesti!

Vezi pe-un rege ce-mpânzeste globu-n planuri pe un veac,

Când la ziua cea de mâne abia cuget-un sărac…

Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii

Deopotrivă-i stăpâneste raza ta si geniul mortii;

La acelasi sir de patimi deopotrivă fiind robi,

Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!

Unul caută-n oglindă de-si buclează al său păr,

Altul caută în lume si în vreme adevăr,

De pe galbenele file el aduna mii de coji,

A lor nume trecătoare le înseamnă pe răboj;

Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,

Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii,

Iar colo bătrânul dascăl cu-a lui haină roasă-n coate,

Într-un calcul fără capăt tot socoate si socoate

Si de frig la piept si-ncheie tremurând halatul vechi,

Îsi infunda gâtu-n guler si bumbacul în urechi;

Uscătiv asa cum este, gârbovit si de nimic,

Universul fără margini e în degetul lui mic,

Căci sub frunte-i viitorul si trecutul se încheagă,

Noapte-adânc-a veciniciei el în siruri o dezleagă;

Precum Atlas în vehime sprijinea cerul pe umăr

Asa sprijină el lumea si vecia într-un număr.

Pe când luna străluceste peste-a tomurilor bracuri,

Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,

La-nceput pe când fiintă nu era nici nefiintă,

Pe când totul era lipsă de viată si vointă,

Când nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns…

Când pătruns de sine însusi odihnea cel nepătruns.

Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?

N-a fost lume pricepută si nici minte s-o priceapă,

Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,

Dar nici de văzut nu fuse si nici ochiu care să o vază.

Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,

Si în sine împăcarea stăpânea eterna pace!…

Dar deodat-un punct se miscă… cel întâi si singur. Iată-l

Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl…

Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii,

E stăpânul fără margini peste marginile lumii…

De-atunci negura eternă se desface în fâsii,

De atunci răsare lumea, lună, soare si stihii…

De atunci si pâna astazi colonii de lumi pierdute

Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute

Si în roiuri luminoase izvorând din infinit,

Sunt atrase în viata de un dor nemărginit.

Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,

Facem pe pământul nostru musunoaie de furnici;

Microscopice popoare, regi, osteni si învătati

Ne succedem generatii si ne credem minunati;

Musti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,

În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul

Cum că lume asta-ntreagă e o clipă suspendată,

Că-ndărătu-i si-nainte întuneric se arată.

Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,

Mii de fire viorie ce cu raza încetează,

Astfel, într-a vecinciei noapte pururea adâncă,

Avem clipa, avem raza, care tot mai tine încă…

Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,

Căci e vis al nefiintii universul cel himeric…

În prezent cugetătorul nu-si opreste a sa minte,

Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;

Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist si ros

Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecosi,

Cum planetii toti îngheată si s-azvârl cu toti în spat

Ei, din frânele luminii si ai soarelui scăpati;

Iar cata petesma lumii în adânc s-au înnegrit,

Ca si frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;

Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie,

Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,

Si în noaptea nefiintii totul cade, totul tace,

Căci in sine împacată reîncep eterna pace…

………………………………………………………………….

Începând cu talpa însăsi a multimii omenesti

Si suind în susul scării pân’ la fruntile crăiesti,

De a vietii LOR enigmă îi vedem pe toti munciti,

Făr-a sti să spunem care ar fi mai nenorociti…

UNUL e în toti, tot astfel precum UNA e în toate,

De asupra tuturora se ridică cine poate,

Pe când altii stând în umbră si cu inima smerită

Nestiuti se pierd în taină ca si spuma nezărită –

Ce-o să-i pese soarte-i oarbe ce vor EI sau ce gândesc?…

Ca si vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.

Fericească-l scriitorul, toată lumea recunoască-l…

Ce-o să aibă din acestea pentru el bătrânul dascăl?

Nemurire, se va zice. Este drept că viata-ntreagă,

Ca si iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.

“De-oi muri — îsi zice-n sine — al meu nume o să-l poarte

Secolii din gură-n gură si l-or duce mai departe,

De a pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieri

Si-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!”

O, sărmane! tii tu minte câte-n lume-ai auzit,

Ce-ti trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?

Prea putin. De ici, de colo de imagine-o făsie,

Vreo o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;

Si când propria ta viată singur n-o stii pe de rost,

O să-si bată altii capul s-o pătrunză cum a fost?

Poate vreun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,

Printre tomuri brăcuite, asezat si el, un brac,

Aticismul limbii tale o să-l pună la cântări,

Colbul ridicat din carte-ti l-o sufla din ochelari

Si te-o strânge-n două siruri, asezându-te la coadă,

În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.

Poti zidi o lume-ntreagă, poti s-o sfarâmi… orice-ai spune,

Peste toate o lopata de tărână se depune.

Mâna care-au dorit sceptrul universului si gânduri

Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri…

Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,

Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…

Iar de-asupra tuturora va vorbi vrun mititel,

Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el

Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te asteaptă.

Ba să vezi… posteritatea este încă si mai dreaptă.

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?

Ei vor aplauda desigur biografia subtire

Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,

C-ai fost om cum sunt si dânsii… Măgulit e fiecare

Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Si prostatecele nări

Si le umflă orisicine în savante adunări

Când de tine se vorbeste. S-a-nteles de mai nainte

C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.

Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,

Rele-or zice că sunt toate câte nu vor întelege…

Dar afară de acestea vor căta vietii tale

Să-i găsească pete multe, răutăti si mici scandale –

Astea toate te-apropie de dânsii… Nu lumina

Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele si vina,

Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt

Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;

Toate micile mizerii unui suflet chinuit

Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

………………………………………………………………….

ntre ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,

Cum revarsă luna plină linistita ei splendoare!

Si în noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;

Amortită li-i durerea, le simtim ca-n vis pe toate,

Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării

Si ridică mii de umbre după stilul lumânării…

Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,

Si câti codri-ascund în umbră strălucire de isvoară!

Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,

Când plutesti pe miscătoarea mărilor singurătate,

Si pe toti ce-n astă lume sunt supusi puterii sortii

Deopotriva-i stăpâneste raza ta si geniul mortii!

*Are titlul “Eminescu, Veronica, Creanga” si este primul film documentar despre Eminescu. A fost realizat de Octav Minar in 1914. Filmul a fost descoperit la Arhiva Naţională de Filme de către Ion Rogojanu şi Dan Toma Dulciu. Existenta si importanta nationala a acestui document a fost semnalata in presa (“Saptamana Financiara” si revista “Vreau bilet”) de jurnalistul Miron Manega.

Leoaică tânără, iubirea
mi-ai sărit in faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a infipt in faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodată-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţîşni,
curcubeu tăiat in două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mana la spranceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
incă-o vreme,
si-ncă-o vreme…

Nu credeam sa-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânar, înfâşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visatori la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne’ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot sa mai re’nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca sa pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

Lucian Blaga (1919)

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

Tudor Arghezi

Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă

Montaj George GRAMA – Izvorul nopţii

Lucian Blaga

Frumoaso,
ţi-s ochii-aşa de negri încât seara
când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare
că ochii tai, adânci, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi
şi peste munţi şi peste şesuri
acoperind pământul
c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi,
lumina mea.

George Coşbuc

La paşa vine un arab,
Cu ochii stinşi, cu graiul slab.
Sunt, paşă, neam de beduin,
Şi de la Bab-el-Manteb vin
Să vând pe El-Zorab.
Arabii toţi răsar din cort,
Să-mi vadă roibul, când îl port
Şi-l joc în frâu şi-l las în trap!
Mi-e drag ca ochii mei din cap
Şi nu l-aş da nici mort.

Dar trei copii de foame-mi mor!
Uscat e cerul gurii lor;
Şi de amar îndelungat,
Nevestei mele i-a secat
Al laptelui izvor!

Ai mei pierduţi sunt, paşă, toţi:
O, mântuie-i, de vrei, că poţi!
Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!
Dă-mi bani! Dacă-l găseşti pe plac,
Dă-mi numai cât socoţi!

El poartă calul, dând ocol,
În trap grăbit, în pas domol,
Şi ochii paşei mari s-aprind;
Cărunta-i barbă netezind
Stă mut, de suflet gol.

O mie de ţechini primeşti?
O, paşă, cât de darnic eşti!
Mai mult decât în visul meu!
Să-ţi răsplătească Dumnezeu,
Aşa cum îmi plăteşti!

Arabul ia, cu ochii plini
De zâmbet, mia de ţechini
De-acum, de-acum ei sunt scăpaţi,
De-acum vor fi şi ei bogaţi,
N-or cere la străini!

Nu vor trăi sub cort în fum,
Nu-i vor cerşi copiii-n drum,
Nevasta lui se va-ntrema;
Şi vor avea şi ei ce da
Săracilor de-acum!

El strânge banii mai cu foc,
Şi pleacă, beat de mult noroc,
Şi-aleargă dus d-un singur gând,
Deodată însă, tremurând,
Se-ntoarce, stă pe loc.

Se uită lung la bani, şi pal
Se clatină, ca dus de-un val,
Apoi la cal priveşte drept;
Cu paşii rari, cu fruntea-n piept,
S-apropie de cal.

Cuprinde gâtul lui plângând
Şi-n aspra-i coamă îngropând
Obrajii palizi: Pui de leu,
Suspină trist. Odorul meu,
Tu ştii că eu te vând!

Copiii mei nu s-or juca
Mai mult cu frunze-n coama ta,
Nu te-or petrece la izvor:
De-acum smochini, din mâna lor,
Ei n-or avea cui da!
Ei nu vor mai ieşi cu drag
Să-ntindă mâinile din prag,
Să-i iau cu mine-n şea pe rând!
Ei nu vor mai ieşi râzând
În calea mea şirag!

Copiii mei cum să-i îmbun
Nevestei mele ce să-i spun,
Când va-ntreba de El-Zorab
Va râde-ntregul neam arab
De bietul Ben-Ardun!

Raira, tu, nevasta mea,
Pe El-Zorab nu-l vei vedea
De-acum, urmându-te la pas,
Nici în genunchi la al tău glas
El nu va mai cădea!

Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun,
N-ai să-l mai vezi în zbor nebun
Pe urma unui şoim uşor
Ca să-ţi împuşte şoimu-n zbor;
Nu-i vei pofti: Drum bun!

Nu vei zâmbi, cum saltă-n vânt
Ardun al tău în alb vestmânt;
Şi ca să simţi sosirea lui
Mai mult de-acum tu n-o să pui
Urechea la pământ!

O, calul meu! Tu, fala mea,
De-acum eu nu te voi vedea
Cum ţii tu nările-n pământ
Şi coada ta fuior în vânt,
În zbor de rândunea!

Cum mesteci spuma albă-n frâu,
Cum joci al coamei galben râu.
Cum iei pământul în galop
Şi cum te-aşterni ca un potop
De trăsnete-n pustiu!

Ştia pustiul de noi doi
Şi zarea se-ngrozea de noi
Şi tu de-acum al cui vei fi?
Şi cine te va mai scuti
De vânturi şi de ploi?

Nu vor grăi cu tine blând,
Te-or înjura cu toţi pe rând
Şi te vor bate,-odorul meu,
Şi te-or purta şi mult, şi greu;
Lăsa-te-vor flămând!

Şi te vor bate,-odorul meu,
Să mori tu, cel crescut de noi!…
Ia-ţi banii, paşă! Sunt sărac,
Dar fără cal eu ce să fac:
Dă-mi calul înapoi!

Se-ncruntă paşa: Eşti nebun?
Voieşti pe ianiceri să-i pun
Să te de-a câinilor? Aşa!
E calul meu, şi n-aştepta
De două ori să-ţi spun!
Al tău? Acel care-l crescu
Iubindu-l, cine-i: eu ori tu?
De dreapta cui ascultă el,
Din leu turbat făcându-l miel?
Al tău? O, paşă, nu!

Al meu e! Pentru calul meu
Mă prind de piept cu Dumnezeu
Ai inimă! Tu poţi să ai
Mai vrednici şi mai mândri cai,
Dar eu, stăpâne, eu?

Întreagă mila ta o cer!
Alah e drept şi-Alah din cer
Va judeca ce-i între noi,
Că mă răpeşti şi mă despoi,
M-arunci pe drum să pier.

Şi lumea te va blestema,
Că-i blestem făptuirea ta!
Voi merge, paşă, să cerşesc,
Dar mila voastră n-o primesc
Ce bine-mi poţi tu da?

Dă paşa semn. Să-l dezbrăcaţi
Şi binele în vergi i-l daţi!
Sar eunucii, vin, îl prind
Se-ntoarce-arabul răsărind
Cu ochii îngheţaţi…

El scoate grabnic un pumnal,
Şi-un val de sânge, roşu val
De sânge cald a izvorât
Din nobil-încomatul gât,
Şi cade mortul cal.

Stă paşa beat, cu ochi topiţi,
Se trag spahiii-ncremeniţi.
Şi-arabul, în genunchi plecat,
Sărută sângele-nchegat
Pe ochii-nţepeniţi.

Să-ntoarce-apoi cu ochi păgâni
Şi-aruncă fierul crunt din mâini:
Te-or răzbuna copiii mei!
Şi-acum mă taie, dacă vrei,
Şi-aruncă-mă la câini!